Imperialiștii buni, imperialiștii răi și naționalismul paranoic

”Oamenii caută putere și alinare în familia lor, în credința lor sau în națiunea lor. Și puteți vedea de ce. Dacă simt empatie pentru concetățenii lor, este mai probabil să se unească în vederea binelui comun. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, dragostea de țară i-a impulsionat pe oameni să își caute libertatea față de capitalele imperiale din țări îndepărtate. Astăzi, ucrainenii fac sacrificii eroice pentru a-și apăra patria împotriva invadatorilor ruși”, scrie revista The Economist, în articolul sugestiv intitulat ”Cum corupe naționalismul paranoic”.

Evident, titlul nu se referă la paranoia regimului Zelensky. Exclus! Naționaliștii ucraineni intră automat în categoria celor ”buni”, agreați de occident. Autorul ne povestește în cuvintele sale (destinate publicului cu un oarecare retard) cum arată patriotul adevărat. El este un strălucit urmaș al patrioților din secolele XIX-XX, gata oricând să-i alunge din țara sa pe imperialiștii puși pe jaf și căpătuială. Cu o singură mare condiție: imperialiștii să nu fie americani!

Dacă respectivii colonialiști sunt descendenții lui Cristofor Columb, atunci jugul poate fi dus cu fruntea sus. Chiar cu mare plăcere. Jugul american este preferabil unei neutralități nocive, care, la un moment dat, le oferă șansa altor imperialiști (cunoscuți ca fiind ”răi”) să ocupe teritoriul rămas fără stăpân.

”Naționalismul poate fi pozitiv și negativ. Naționalismul pozitiv – dragostea pentru propria țară – poate fi o forță a binelui”, ne explică britanicii de la The Economist. Desigur, BREXIT a fost un naționalism pozitiv. Altfel nu se explică entuziasmul cu care englezii au părăsit barca UE, ciuruită de corupție, dictatură și clientelism, dirijată pe valurile agitate ale globalismului de niște politicieni-marionetă, pentru care cuvântul ”patriotism” este similar cu ”înaltă trădare”.

Mass-media MSM și influensării guvernamentali încearcă să ne convingă, cu ajutorul unei logici strâmbe, de faptul că ”naționalismul paranoic” este strâns legat de respingerea imperialismului american, pe când ”naționalismul bun” – o forță a luminii și a adevărului, care respectă ordinea internațională bazată pe reguli – nu poate fi decât rusofob. Simplu, nu-i așa? De o astfel de judecată dreaptă (și în același timp foarte sumară) a avut parte și eroina franceză Ioana d’Arc, arsă pe rug de imperialiștii englezi. Naționalismul ei paranoic ar fi avut vreun sens doar dacă peste francezi ar fi năvălit rușii, în anul de grație 1431.

Britanicii de la The Economist se tem că ”politicienii cinici au înțeles că pot exploata acest tip de naționalism, stârnind neîncredere și ură și folosindu-le în beneficiul lor și al acoliților lor”. Neîncrederea și ura sunt foarte bune, dar nu împotriva americanilor. Uitați-vă la Zelensky cu câtă neîncredere și ură se uită spre Moscova. Și cu câtă simpatie spre Washington, în timp ce Ucraina dispare ca stat, odată cu tinerii și bătrânii morți pe front. Iată patriotismul veritabil, de tip occidental.

Sentimentele naționaliste (bune!) nu au ce căuta în țări deja aflate sub papucul Casei Albe. Nu au ce căuta în Europa, unde Soros și-a îndeplinit obiectivul și acum își mută jucăriile în alte colțuri ale lumii. Nu au ce căuta în Africa, unde imperialiștii francezi s-au purtat ireproșabil cu sclavii lor. Adevărații patrioți trăiesc doar în Ucraina. Și ar trebui să-și facă apariția de urgență inclusiv în Rusia, Venezuela, Ungaria, China, India, Brazilia sau Turcia.

Haideți să le dăm o mână de ajutor. Să le arătăm paranoicilor că în realitate unul ca Putin este trădător, iar unul ca Biden le vrea doar binele.

Se spune că dragostea și patriotismul trec prin stomac. Iată de ce imperialismul american a fost îmbrățișat cu bucurie de către elitele europene, făcând ca jugul să pară nu doar mai ușor de suportat, ci chiar binevenit.