Cele cinci stadii ale negării în cazul colapsului economic

Având în vedere recenta reapariție a inflației pe lângă statisticile tot mai trucate ale angajărilor, declinul producției și salariile stagnante, cred că este important să revizuim o întrebare fundamentală: Cum arată un colaps economic?

Așa cum am spus de ani de zile, un colaps economic NU este un eveniment, ci un proces. Când oamenii se gândesc la o criză istorică, își imaginează de obicei ceva de genul prăbușirii bursei din 1929, la începutul Marii Depresiuni. Cu toate acestea, au existat numeroși indicatori și semnale de avertizare înainte de acea prăbușire, care ar fi trebuit să avertizeze oamenii. Au existat chiar și câțiva economiști care și-au exprimat îngrijorarea cu privire la instabilitatea iminentă, însă au fost ignorați.

Apoi, după prăbușire, numeroși economiști au negat faptul că sistemul se afla într-un pericol real. Aceștia au susținut în permanență că redresarea era „chiar după colț”, dar redresarea nu s-a materializat niciodată. În schimb, prăbușirea a continuat în spirală timp de peste un deceniu, până când a izbucnit războiul mondial, în mare parte din cauza faptului că Rezerva Federală a crescut ratele dobânzilor în condiții de slăbiciune economică (un dezastru pe care au recunoscut în mod deschis că l-a cauzat și o politică pe care o instituie chiar acum).

Ideea este că „experții” din mainstream se înșeală aproape întotdeauna. Scepticii colapsului fie ignoră dovezile, fie nu înțeleg implicațiile evenimentelor. Ei nu vor să creadă că economia este distrusă și că sunt posibile consecințe. Ei operează din perspectiva limitată a experienței lor personale. În cea mai mare parte a vieții lor, sistemul a funcționat fără catastrofe, deci asta trebuie să însemne că o catastrofă este imposibilă. În realitate, catastrofa a fost doar amânată pentru o dată ulterioară.

Situația noastră actuală nu a atins încă nivelul Marii Depresiuni. În prezent, ne aflăm într-o fază de stagflație similară cu cea din anii 1970. Pentru cei care cred că ne este greu acum, anii ’70 au fost de fapt mult mai răi.

Prețurile caselor aproape s-au TRIPLAT din 1970 până în 1980 (prețul mediu al casei era de 17.000 de dolari în 1970, față de aproape 50.000 de dolari în 1980). Inflația anuală la majoritatea bunurilor și serviciilor era de două cifre, iar salariul minim era de numai 1,45 dolari pe oră. Șomajul era ridicat, iar ratele dobânzilor au fost în cele din urmă majorate la aproximativ 20% până în 1981.

Ideea este că aceste prăbușiri ale structurilor financiare se întâmplă încet, apoi dintr-o dată. La fel ca acumularea unei avalanșe. Pentru cei care cunosc istoria, semnele sunt ușor de văzut. Pentru cei care nu o cunosc, vor presupune că totul este în regulă chiar și atunci când casa arde în jurul lor.

Un alt factor care îi face pe oameni să nu observe pericolul este mutarea bornelor de referință; ei se obișnuiesc cu condițiile economice precare, iar declinul este înrădăcinat ca fiind „noua normalitate”. De exemplu, în 2015, chiria medie a unei case era de 1.100 de dolari.  Mai puțin de zece ani mai târziu, costul mediu este de 2.150 de dolari; aceasta înseamnă o povară financiară dublă.  Dar astăzi prețul dublu este considerat normal.

Nimic nu se îmbunătățește, situația nu face decât să se înrăutățească mereu, dar, întrucât se întâmplă pe o perioadă de mulți ani (procesul de colaps), publicul o acceptă în mare parte și chiar îi va acuza pe cei dintre noi care trag un semnal de alarmă de „doom mongering”.

La fel ca în cazul oricărui colaps, în cele din urmă vine un punct de intoleranță populară – Acel moment în care oamenii își dau seama în sfârșit că „pesimiștii” au avut dreptate tot timpul și că greutatea imploziei este prea mare pentru a fi respinsă. Cred că ne apropiem foarte repede de acest moment. Între timp, iată cele cinci etape ale negării prin care trec oamenii înainte de a admite că o calamitate fiscală se află asupra lor:

Etapa 1: „Nu știu despre ce vorbesc adepții teoriei conspirației – mă descurc bine”

Există o veche zicală din timpul Marii Depresiuni care sună cam așa: „Este o depresie doar pentru cei care nu au locuri de muncă.”

Dacă nu făceai parte din cei 30% de șomeri din SUA la acea vreme, atunci, în lumea ta îngustă, Marea Depresiune s-ar putea să nu fi părut atât de rea. Cu alte cuvinte, oamenii vor ignora scufundarea Titanicului atâta timp cât mai au propria barcă de salvare.

Voi spune că aceasta este o problemă majoră în mijlocul crizei de stagflație de astăzi și reprezintă rădăcina a ceea ce se plâng mulți dintre tinerii generației Z. În mintea lor, trăim cea mai rea economie din istoria lumii, iar vinovați nu pot fi decât „boomerii”. Nu este chiar așa (cel puțin nu încă), dar e adevărat că mulți „boomeri” intră în criză cu avantajul timpului. Ei au avut timp să-și construiască o barcă de salvare, în timp ce cei din generația Z nu au avut.

Nu este vorba despre ceea ce este corect, nu există „corect” în economie. Dar americanii mai în vârstă trebuie să realizeze că, chiar dacă stagflația nu reprezintă o criză pentru ei personal, a devenit într-adevăr o criză pentru cei mai tineri în special. Orice persoană care încă mai neagă realitatea colapsului pentru că „se descurcă bine” trebuie să tacă și să facă un bilanț de ansamblu.

Stadiul 2: „De ani de zile se vorbește despre colaps și noi suntem încă aici”

O mulțime de oameni au noțiuni copilărești despre ceea ce înseamnă un colaps, în mare parte derivate din filmele de la Hollywood. Ei își imaginează haosul de pe piața bursieră, cozi interminabile la supă, foamete în masă și chiar distrugeri în stil Mad Max. Când se întâmplă astfel de lucruri, se întâmplă întotdeauna la sfârșitul procesului de colaps, nu la început. Fosta națiune Iugoslavia a trecut prin mai multe evenimente inflaționiste înainte de a exploda în cele din urmă cu balcanizarea și războiul. Nu s-a întâmplat peste noapte, dar toate semnele erau acolo.

Atunci când analiștii prezic aceste evenimente cu ani înainte, vă fac o favoare; vă oferă timp suficient pentru a vă pregăti. Spre deosebire de elitele bancare și de împuterniciții lor care avertizează publicul doar înainte (sau chiar după) ce criza atinge un vârf.

Credeți sau nu, încă mai văd negaționiști care susțin că totul este bine astăzi, chiar și după stagflația masivă, tentativa de tiranie medicală la nivel național, multiplele războaie regionale din întreaga lume care ar putea declanșa cel de-al treilea război mondial, neliniștea civilă constantă etc. Este amenințarea cu moartea iminentă singurul lucru care îi va trezi pe acești oameni la realitate?

Stadiul 3: „Poate că lucrurile sunt rele acum, dar criza este trecătoare, se va termina în curând”

Acesta este stadiul în care negaționiștii acceptă în cele din urmă că există într-adevăr o anumită instabilitate, dar fac față problemei susținând că furtuna va trece repede și că nu există motive de îngrijorare. Problema este că au petrecut atât de mult timp încercând să-i demonteze pe economiștii care îi avertizau, încât acum se tem mai mult de faptul că li se dovedește că au greșit, decât de criza care urmează. Este un fel de boală mentală comună culturii noastre – Refuzul absolut al unui mare procent de americani de a recunoaște că au greșit și de a merge mai departe.

Este în regulă să te înșeli uneori. Dar nu este în regulă să negi acest lucru.

Afirmația că o prăbușire este „tranzitorie” reprezintă o modalitate pentru scepticii copleșiți de fapte și dovezi de a continua să respingă realitatea. Dacă declinul economic nu durează foarte mult timp, atunci ei nu trebuie să se recunoască niciodată învinși de „teoreticienii conspirației”.

Etapa 4: „Nimeni nu a prevăzut criza”

Am văzut acest argument de mii de ori în timpul blocajelor pandemice și a vârfului inițial al inflației. Erau atât de mulți oameni care se înfuriau din cauza circumstanțelor și mulți dintre ei erau genul de oameni care obișnuiau să nege că se întâmpla ceva ieșit din comun. Au început să caute țapi ispășitori și au venit cu ideea că nu a existat nicio avertizare timpurie.

Dacă cineva le-ar fi dat vreun indiciu despre ceea ce urma să se întâmple, s-ar fi pregătit mai bine, nu-i așa?

Mass-media și oficialii guvernamentali au tendința de a juca agresiv în această etapă a negării. Cu alte cuvinte, avem momentul în care afirmă că „Nimeni nu a prevăzut acest lucru”. Evenimentul a lovit ca un fulger din senin. Nimeni nu ar fi putut prevedea acest rezultat și nimeni nu ar fi putut face nimic.

De fiecare dată când aud aceste argumente îmi amintesc de tendința filmelor de la începutul anilor 2000 de a produce filme cu dezastre globale. Întotdeauna există acele scene în care asteroidul, valul oceanic sau tornada lovește și vedem mii de oameni fugind ca niște furnici, doar pentru a fi striviți de o forță divină împotriva căreia nu au avut nicio putere de apărare. Nu mi-au plăcut niciodată acele filme, dar recunosc că ele se joacă cu un element ascuns de fatalism în mintea umană.

Există un mecanism ciudat în gândirea unor oameni care cred că nu au nicio putere de a-și schimba circumstanțele. Ei se simt mai bine presupunând că valurile sorții sunt dincolo de controlul lor și că nu ar fi putut face nimic diferit. În realitate, tot ce trebuiau să facă era să asculte și să gândească critic și s-ar fi putut pregăti în consecință. Durerea lor este rezultatul propriei ignoranțe și al ego-ului lor.

Stadiul 5: „Toată lumea a văzut criza venind”

Ah, da, etapa finală a negării. Aceasta este preferata mea. Este momentul inevitabil în care scepticii recunosc pe deplin că prăbușirea economică a devenit o realitate. Iar apoi susțin că „au văzut-o venind de la bun început”. Incapacitatea acestor oameni de a recunoaște că s-au înșelat le micșorează capacitatea de a lua decizii în cunoștință de cauză cu privire la viitor.

Ei știu că o criză se apropie și acum se vor preface, ca și cum ar fi știut că se va întâmpla. Prin urmare, toți „adepții teoriei conspirației” care au încercat să-i avertizeze nu sunt speciali sau mai bine informați decât ei.

Bineînțeles, nu veți vedea niciodată vreo dovadă că acești sceptici (și mulți economiști mainstream) au prezis ceva cu adevărat. Îi veți vedea prezicând contrariul și atacând pe oricine sugerează că s-ar putea înșela. Ne întrebăm de ce este atât de important pentru ei să evite să acorde credit acolo unde este cazul și să învețe din greșelile lor. Atunci când avem de-a face cu „experți”, ideea de a greși complet în privința celui mai mare dezastru economic din viața lor este ceva foarte greu de suportat.