Manualul sabotorului: administrația Biden speră într-o minune în China și Iran

Occidentul s-a hrănit o bună perioadă cu iluzia că Xi Jinping va abandona Rusia din pricina intereselor comerciale majore în relația cu dolarul american. Ei bine, s-a înșelat.

Filantropul Soros a fost primul care a tras un semnal de alarmă, încă de dinainte de 24 februarie 2022. A citit cu mare atenție contractul de parteneriat strategic dintre Rusia și China. A văzut cum decurgeau bunele relații dintre Putin și Jinping. A știut că imperiul său de influență globală, Open Society, avea prea puține șanse să răzbească la Beijing. Ca și la Moscova, de altfel.

Pe de altă parte, atât Putin, cât și Jinping au conștientizat că doar împreună ar putea stăvili Noua Ordine Mondială dirijată de mega-corporațiile occidentale. Și că o eventuală înțelegere pe sub masă între SUA și China ar fi doar un mic respiro până la preconizata cădere a Rusiei. Următoarea la rând fiind China.

În paralel cu războiul din Ucraina, însă poate chiar mai important decât ce se întâmplă acolo, se derulează așa-numitul război al alianțelor. Atât Washington-ul, cât și Moscova, nu caută doar să atragă noi parteneri, ci încearcă din răsputeri să spargă ”unitatea” inamicului în jurul NATO, respectiv BRICS.

Doi dintre principalii aliați ai Kremlinului, China și Iran, constituie acum țintele predilecte ale propagandei și ale serviciilor secrete occidentale. Bineînțeles, în speranța unor răsturnări spectaculoase la nivelul Puterii centrale de la Beijing și Teheran, prin intermediul protestelor de stradă violente.

Desigur, oamenii sunt îndreptățiți să protesteze. Și eu aș ieși în stradă după aproape 3 ani de carantine extrem de dure.

Ceea ce frapează aici nu este dorința Occidentului de a răsturna niște regimuri neprietenoase în scopul instaurării democrației lui Soros. Ne-am obișnuit deja cu revoluțiile colorate. Fac parte din manualul CIA. Revoltătoare însă este ipocrizia maximă a occidentalilor, expusă publicului prin intermediul mass-media.

Metodele lui Xi Jinping nu sunt tocmai de dată recentă. Le-am putut vedea încă de la finele anului 2019. Ne amintim că la momentul respectiv Occidentul le-a luat drept model de bune practici. China a fost țara-etalon. ”Iată cum trebuie să luptăm cu pandemia!”, ne-au explicat specialiștii și politicienii, înghiontiți de Big Pharma și de filantropi ca Bill Gates. Cu excepția lui Donald Trump, nimeni nu a scos o vorbă despre abuzurile din China. Despre dictatorul Xi Jinping. Oamenii ăia puteau să moară liniștiți – Occidentul nu dădea doi bani pe viața lor.

Așa cum, de altfel, nu a dat doi bani nici pe viața propriilor cetățeni, prigoniți, mușcați de câini și bătuți cu bastoanele în Australia, Canada, Noua Zeelandă, Italia, Germania și așa mai departe. Însă aici, în țările ”civilizate”, cu democrații avansate, nu a fost vorba despre dictatură. A fost orice altceva, dar nu dictatură!

După ce războiul a intervenit, convenabil, peste mizeria lăsată în urmă de prietenii lui Tony Fauci, apele s-au despărțit și China a devenit, în urma unor negocieri eșuate, inamicul nr. 1 al Statelor Unite. Adică al Occidentului colectiv. Iată de ce restricțiile lui Xi Jinping reprezintă ACUM un pericol nu doar pentru China, ci pentru întreaga lume. Iată de ce protestele de stradă trebuie nu doar popularizate la maxim, ci și încurajate în scopul destabilizării regimului de la Beijing. În speranța că, cine știe, ”democrația” de tip Soros va învinge. Iar China va părăsi alianța cu Rusia, în aplauzele furtunoase ale trio-ului de influensări Radu Tudor – Lucian Mândruță – CT Popescu.

Întrebarea este ce s-ar întâmpla dacă, prin absurd, Rusia ar rămâne fără aliați de talia Chinei și a Iranului. Dacă ar fi izolată. Ar câștiga Occidentul fără drept de apel? Am asista la o victorie clară a globaliștilor de la Davos, cu consecințele de rigoare?